paradoxul iubirii (1)

Ai libertatea de alege…o infinitate de posibilitati,incat, aproape ca optiunea devine, practic, imposibila.
N-am mai scris niciodata despre singuratatea in doi,despre incremenirea in cuplu, in spiritul unei corectitudini sau al unei incapatanari…
Cumva, renunti la multiubita-ti libertate si la dreptul natural de a decide.
Iubirea este forta suprema care regleaza raporturile cuplului, nu? Cand s-au epuizat fluturasii si magia ei, se transforma intr-o minunata, dar chinuitoare amicitie…
Ce te faci insa cand iubirea te mai leaga, inca, de celalalt, desi nu mai e impartasita de catre celalalt?
Sau cand iubirea nu te mai leaga de celalalt, cand tu n-o mai impartasesti , el inca te iubeste?
E un fel de cordon ombilical prin care afectiunea curge intr-un singur sens, dinspre tine catre el sau dinspre el catre tine.
Continui sa crezi, orbeste, in remedierea situatiei, in salvarea prin propria iubire. Dar iubirea e numai o scanteie. Pentru a se mai aprinde marele foc al dragostei e nevoie de amandoi.
Daca la unul dintre ei aceasta s-a epuizat, flacara nu se mai poate aprinde. Si atunci, chiar daca nu mai primesti, ai totusi nevoie sa-ti daruiesti afectiunea. Sau, si mai trist, nu mai esti in stare sa primesti iubire, pentru ca n-o poti returna…Sau te indragostesti de altcineva…Dar tu esti corect: si o faci in virtutea unei reprezentari pe care ti-ai format-o despre celalalt. Nu vrei sa accepti ca aceasta a devenit alta.
Reintorcerea in timp, la care apelezi, nu va declansa iluminarea. Continui sa te amagesti, zilnic, cu mitul reintoarcerii, al revenirii. Iti accepti tristetea, dar ramai incapabil s-o definesti.. Plutesti in ceata la fel ca marinarul care nici macar nu-si mai zareste corabia pe care, insa, e convins ca navigheaza. Incapabil sa-ti intelegi raul pe care ti-l faci,devii naufragiat pe propria viata. Si cum aceasta pluteste in deriva, cu timpul, ajungi si epava. De aia „singuratatea in doi” este cea mai cumplita, pt ca tu o alegi!Asta e tristetea profunda in dragoste: a trai langa un strain pe care il crezi al tau! A te amagi ca sunteti doi cand, in fapt, esti mai singur decat sihastrul.
Daca am putea sa admitem ca la un moment dat ne-a fost teama de un nou inceput, ca ne-a fost frica sa ne implicam pentru ca era prea mult, ca n-am stiut ce vrem de fapt si n-am putut sa marturisim acest lucru, daca am intelege de ce am preferat sa fugim si apoi …
E nevoie de o doza de nebunie si curaj ca sa ramai si sa lupti pentru ceea ce iti doresti.